Silvia Ursache

„AVENTURILE LUI IULIAN”
Ziua de naştere
(Fragment)
Iulian mergea spre casă, pradă unor gânduri adânci. În troleibuz nu arătă nimănui limba şi nu făcu nici o inscripţie pe spetezele băncilor. Pe ecranul minţii îi apărea mereu motanul roşcat. Îşi aminti că-l mai văzuse şi în vis: se jucau împreună la computer. Numele motanului i se învârtea pe limbă, dar nu şi-l putea aminti. Obosit de atâtea eforturi mintale, decise să se relaxeze. Scoase din ghiozdan prima carte care-i nimeri în mână şi se cufundă în lectură. Citea, pasionat, şi din când în când scotea nişte exclamaţii de adâncă mirare:
– Da-a-a! Imposibil! Neverosimil! Fantastic!
O femeie ce stătea alături îl întrebă, curioasă:
– Ce citeşti, băiete?
– Dicţionarul ortografic al limbii române...
–  Sărmanul copil, ce zile a ajuns, chiar şi în transportul obştesc n-are odihnă, îl căină, clătinând din cap femeia.
Acasă erau aproape toţi membrii familiei sale: mama, tata şi fratele Andrei. Lipseau numai bunica şi motanul. Bunica nu venea niciodată să-l felicite cu ocazia zilei de naştere. Aştepta să vină nepotul la ea.
– Vino încoace, Iulian! strigară într-un glas tata din sufragerie şi mama din bucătărie.
– Unde anume? Întrebă, buimăcit, băiatul.
– La bucătărie, fireşte. Astăzi e ziua ta. Ai uitat că împlineşti şapte ani? preciză mama. Ea insista permanent să aibă cuvântul decisiv în familie.
Băiatul, într-adevăr, uitase, gândindu-se la întâlnirea cu motanul roşcat. El intră în bucătărie, bucuros că era ziua lui de naştere. Tatăl veni după el.
– Ce bine e că, în sfârşit, a venit şi ziua mea! exclamă Iulian.
– Da, copile! Ne pare bine şi nouă, rostiră într-un glas părinţii. Dar tu cu ce te poţi lăuda într-o zi atât de importantă pentru noi toţi?
– Cu un zece la matematică, murmură băiatul, lăsând ochii în jos.
Simţind parcă ceva la mijloc, mama dori să vadă cu propriii ei ochi agenda şi, în tăcere, o scoase din ghiozdanul băiatului. Dar se întristă, răsfoind-o.
– Iulian, de ce nu mi-ai spus că ieri ai luat un şase la limba română?
– Învăţ să păstrez secretele. Doar sunt bărbat! încercă să iasă din încurcătură băiatul. Dar ce aveţi voi pentru mine? trecu el la atac, rotindu-şi iscoditor privirea în căutarea cadourilor. Iată şi torta de sărbătoare! exclamă el, bucuros.
Tortul avea forma cifrei şapte, şi în el erau înfipte şapte lumânări.
– E timpul să aprindem lumânările, zise solemn mama. Ea reuşise să-şi alunge de pe faţă tristeţea pe care i-o adiase acel „şase” de la română.
– Staţi un pic, protestă Iulian. Tortul e tort. Îl mănânci şi rămâi doar cu amintirea. Eu vreau un cadou adevărat.
– Nu-ţi place cadoul nostru? se miră tatăl. Dar ce ţi-ai dori?
– Ghici, dacă mă iubeşti, se alintă Iulian.
– M-m-m! îşi încreţi fruntea tatăl. Duse un deget la tâmplă, închise ochii şi încremeni pentru câteva minute. Deodată sună telefonul. Tatăl oftă, uşurat, şi se îndreptă cu paşi iuţi spre aparat. Iulian începu să tragă cu urechea la convorbirea părintelui. Chiar din primele cuvinte băiatul pricepu că telefonează bunica, interesându-se de ce piciul n-a trecut pe la ea după lecţii.
– Zici că ai găsit un computer printre vechiturile din podul casei?  Neverosimil, se minună tatăl.
Băiatul îşi ciuli şi mai mult urechile.
– Vin imediat să-l iau, cred că e cel mai potrivit cadou pentru copilul-minune al nostru. Tocmai îmi frământam mintea în căutarea unei soluţii, deoarece alintătura aceasta face nazuri, zice că torta nu-i cadou.
Tatăl închise telefonul şi se îndreptă spre uşa dulapului în care se păstrau diferite obiecte casnice. Înhăţă cel mai mare sac de voiaj şi porni spre uşă.
– Încotro, domnule? îl întrebă mama, care se afla la bucătărie şi nu auzise discuţia telefonică.
– E un mare secret, doamnă, răspunse tatăl pe acelaşi ton.
– Şi tu ai secrete? Ce-i cu voi, oameni buni, v-aţi secretizat de-a binelea? Oare asta-i adevărata fire a bărbaţilor, să facă secrete din orice? Totuşi, eu nu înţeleg nimic, căci uneori te porţi ca un bărbat în toată firea, iar alteori − ca o femeie. Poţi să-mi explici de ce?
– Fiindcă comportamentul meu depinde de ereditate. Ştii doar că jumătate dintre strămoşii mei au fost bărbaţi şi jumătate − femei, pară tatăl.
Mama strânse din umeri, iar tatăl ieşi, grăbit, pe uşă.
– Iar tu, Andrei, ce ai de gând să-mi dăruieşti de ziua mea?
– M-am gândit să-ţi trag o mamă de bătaie, dar mă tem să nu fiu prea banal, căci ne batem aproape în fiecare zi. De aceea, scumpe frăţioare, ţi-am pregătit câteva bancuri noi.
O să-ţi prindă bine în viaţa ta de licean. Cred că deseori simţi necesitatea să te justifici în faţa învăţătoarei. Ia ascultă şi memorizează. Când voi deveni celebru, mă vei cita. Aşadar, elevul întreabă: „– Poate fi pedepsit un om pentru ceea ce n-a făcut? – Desigur că nu, răspunde învăţătorul. – Excelent! Eu nu mi-am făcut tema de acasă!” – Cum îţi place? E exact ceea ce trebuie!
– Să ştii că de data aceasta ai fost ingenios, dragă frăţioare, dar un banc atât de original e un cadou prea scump pentru mine. Eu m-aş mulţumi şi cu ceva mai modest, de pildă, cu o maşină cu telecomandă.
–  Bancurile nu înlocuiesc cadourile, dragă frate! Mai ales, cele cu barbă.
– Dacă nu ţi-a plăcut, pagubă-n ciuperci, declară fratele mai mare.
Nu-ţi mai spun nimic.
– Mai bine aprindeţi lumânările de pe tort! „Dacă reuşesc să le sting
dintr-o dată, o să mi se împlinească orice dorinţă. Aşa zice lumea. Şi dorinţa mea arzătoare e ca tata să-mi dăruiască un com­pu­ter din cele mai performante. Oare chiar  să fi găsit bunica în pod unul de ultimă generaţie?” se întrebă Iulian în sinea sa.
Mama aprinse lumânările. Piciul se apropie de tortul festiv şi, dintr-o suflare, le stinse pe toate.
– Bravo, Iulian, îl lăudă mama. Eşti voinic, nu glumă!
– Mămico, m-aş simţi şi mai voinic, dacă mi-ai tăia urgent o felie mare de tort.
– Poftim, dar în câte bucăţi să împart tortul: în patru sau în opt?
– În patru. Opt bucăţi n-o să le pot da gata.
– Apropo, dar nouă ce ne rămâne? se interesă Andrei.
– Ţie nimic, i-o tăie scurt Iulian şi îşi puse pe farfurie o felie bunicică.
– Zgârcioabă! îl porecli fratele mai mare. Să mănânci dintr-o dată un sfert de tort şi mie să nu-mi laşi nimic?! Asta-i culmea!
Iulian se făcu că nu aude replica fratelui şi înfulecă în tăcere bucata enormă.
– Ştii, mămico, vecinii noştri, cum se vede, sunt foarte săraci şi nu au posibilitate să le cumpere tort şi îngheţată copiilor, schimbă tema piciul.
– De ce crezi aşa, Iulian?
– Fetiţa lor a înghiţit o monedă de 50 bani. Să vezi ce s-au speriat! Au chemat chiar şi ambulanţa. Împreună cu medicii au depus atâtea eforturi s-o scoată, de parcă erau ultimii lor bani!
Trei pătrimi din tortul festiv dispărură cât ai zice peşte. Lui Andrei îi lăsa gura apă. El privea nos­tal­gic spre delicioasa capodoperă culinară ce se topea văzând cu ochii, înghiţită de trogloditul de frate-său.
– Să-ţi povestesc, totuşi, câteva bancuri? Îţi garantez că nu le-ai auzit!
– Taci, te implor! Mai bine să-ţi cedez o bucată de tort decât să-ţi ascult inepţiile.
Însă Iulian nu reuşi să-şi realizeze intenţia altruistă. Linguriţa îi căzu din mână şi băiatul se apucă de burtă.
– Aoleu! Ajutor! ţipa el.
– Aşa-ţi trebuie, hapsânule! Bombăni, supărat, Andrei.
– Dacă mor, vă las vouă moştenire colecţia de etichete, iar computerul – motanului roşcat, declară piciul printre suspine.
– Aiurează! Despre ce fel de  motan şi computer vorbeşte? se sperie mama.  Noi n-avem nici motan, nici computer! Cheamă imediat ambulanţa. Vezi, ai bârfit  fetiţa vecinilor şi acum ai păţit-o şi tu! adăugă ea, necăjită.
– Ce te-ai alarmat aşa, mămico? Lasă că-l vindecăm noi şi fără doctori. Dă-i să rumege un pumn de cărbune activat.
– Să-i fac mai bine o infuzie de muşeţel, să-şi spele stomacul. S-a intoxicat, cum se vede. Smântâna, probabil, nu era proaspătă! Presupuse, speriată, mama.
– El s-a intoxicat cu propria-i lăcomie! comentă sarcastic Andrei.
– Un pumn de cărbune? În nici un caz! Să-mi spună apoi colegii că sunt negru-n cerul gurii? protestă bolnavul.
– Fii pe pace, n-o să ţi se înnegrească limba, căci negrul de negru nu se prinde! îl luă peste picior Andrei.
– N-am nevoie de remediile tale deocheate, dragă frăţioare. Uite că mi-au şi trecut durerile... declară Iulian, îndreptându-se brusc din şale.
Crampele din stomac îi trecură tot atât de repede, precum apăruseră. Ai casei pricepură că băiatul jucase niţel teatru, dar îl lăsară în pace. Era doar ziua lui! Obosit de atâtea evenimente, piciul se vârî în pat şi adormi buştean.