Mihai Cimpoi

EMINESCIANA-2010
POETUL ŞI LIMBA ROMÂNĂ
Cel mai mare cunoscător şi creator al limbii române a meditat întreaga viaţă asupra farmecului şi geniului ei.
Eminescu era pătruns de conştiinţa faptului că numai printr-o limbă desăvârşită poate fi realizată o operă desăvârşită. Limba e ceea ce dă certitudinea identităţii fiinţei şi neamului, spunea Heidegger, un mare filozof contemporan. Aşadar: poţi vorbi cu adevărat cu fiinţa naţiunii tale şi a lumii întregi numai în limba maternă: limba română, cea ca „un fagure de miere”, în care a scris Neculce, Costin, Alecsandri, Hasdeu, Creangă, Sadoveanu, Coşbuc, Blaga...
De aceea Eminescu aşternea aceste memorabile cuvinte în Caietele sale de la Academia Română, despre care Constantin Noica spunea că sunt un miracol al culturii româneşti şi îl înfăţişează pe poet ca pe „domnul deplin al culturii româneşti”:
„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte - nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-a predominat la zidirea sanctuarului, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice, dar în ideea ei generală este însăşi gloria sufletului etnic al românimii.” (citat din Caiete, manuscrisul 2275b).