Gheorghe Marin

PICĂTURA CEA DE MIERE
Când eram şi eu la vârsta voastră, îmi plăcea să-mi petrec vacanţa de vară în sânul naturii, la prisacă, pe lângă bunelul. Acolo mă ştiam în apele mele, fiindcă dânsul, avându-mă de cel mai îndrăgit nepot, îmi căta în coarne. Eu nu-i întorceam vorba şi nu-i ieşeam niciodată din cuvânt venindu-i întrajutor, la nevoie.
La prisacă aveam unele obligaţiuni. Dimineaţa alergam în păduricea din preajmă să aduc apă de la izvorul ce ţâşnea şerpeşte din adâncul pământului, adăpând albinele cu apă proaspătă.
- Albinele fac miere mai bună atunci când beau apă neîncepută. Şapoi dacă te speli cu ea pe faţă, nu faci pistrui! - mă povăţuise bunelul.
Eu, la rându-mi, mă străduiam să le fac pe plac acelor făpturi poznaşe. Adesea, însă, mă întrebam în sinea mea: oare ce-o fi fost la mijloc în toată trebuşoara asta - albinele sau pistruii mei?
Într-o bună zi îl văzui pe bunelul cum punea la cale nişte adăpătoare pentru albine. Răsturna cu gura în jos pe o măsuţă câteva borcane pline cu apă, potrivindu-le pe o bucată de tifon, prin care apa se prelingea lent într-o cutie, din care ele beau fără să-şi ude aripioarele. Astfel, aveam să înţeleg că, de fapt, era vorba de albine, nu de pistrui.
În grija mea mai era o „misiune”- spălatul tacâmurilor, lucru care nu-mi prea era pe plac, dar nu aveam încotro. În rest, citeam cărţi ori mergeam la cules mure şi ciuperci de tot soiul. În tufişurile de mărăcini, uneori dădeam de câte vreun cuib de pasăre plin cu ouă, din care urma să iasă puişori.
- Mari minuni mai face maica natură! În toate cuiburile ouăle erau diferite. Privindu-le cu luare aminte, nu le atingeam. Bunelul mă prevenise că păsările simt pe care dintre ele a pus mâna omul şi le aruncă din cuib.
Dar să vă spun ce mi s-a mai întâmplat în prima zi de ospeţe la prisacă. După micul dejun, m-am apucat să îndeplinesc „misiunea” cea puţin plăcută, adică să spăl tacâmurile. Bunelul care se coşmodăia cu nişte buclucuri, cum se vede, mai trăgea din când în când cu ochiul şi spre mine. Văzând că am pus ulcica din care ospătasem la spălat în ligheanul cu apă, mi-a zis să i-o dau tot atunci. I-am întins ulcica fără vorbă, ghicind cam ce reproş sau povaţă va urma. Şi n-am greşit. Cercetând conţinutul râmas în vas, dânsul m-a privit dojenitor:
-  Păi, bine, nepoate! Ai lăsat pe fundul ulcelei munca de-o zi a unui pluton de albine! Ele adună mierea picătură cu picătură, iar noi s-o aruncăm?!
(Bunelului îi plăcea vorba cu expresii militare. Făcuse cătănie la ruşi şi la români, luase parte la crâncenele lupte de la Mărăşeşti).
- Hai să îngrijim stupurile! - mă îndemnă dumnealui. Vreau să vezi cum trudesc harnicele albine până se aleg cu mierea gata!
Mă pomenesc că-mi pune ulcica în braţe şi o coajă de pâine în mână, după care am tot ras stăruitor mierea ce rămăsese pe fundul ulcelei.
- Dacă vrei să ştii, măi Gheorghiţă, albinele strâng această miere în sudoarea frunţii pentru viaţa lor de zi cu zi. Nici nu bănuiesc că omul, această fiinţă nesăţioasă, le poate fura ziua în amiaza mare o bună parte din tot ce adună ele cu atâta greu!
Îmi vorbea ca şi cum nu era şi dânsul unul dintre cei care îşi însuşesc munca albinelor.
-  Mergi cu mine la fabrica de miere?
Astfel numea bunelul  prisaca, adică averea sa nestemată, ce număra vreo zece ştiubeie.
Mai întâi îmi puse pe cap o pălărioară veche, de borurile căreia era prinsă o pânză foarte subţire, ce-mi acoperea faţa şi gâtul. Îmi mai dădu o pereche de mănuşi, dar şi un mic foi pe care dacă îl mânuiai cu dibăcie, pufăia scoţând un fum plumburiu-amărui. Se „deghiză” şi dânsul întocmai, luând şi un paneraş cu unelte potrivite pentru un bun prisăcar. Am luat-o voioşi înainte.
Ajunşi la primul stup, bunelul a ridicat capacul. Ne-am uitat înăuntru. Iar acolo ce să vezi? O puzderie de vietăţi mişunau haotic, parcă fără vreun rost, producând un bâzâit înfricoşător.
- Ia uite la urdiniş!  Vezi ceata de albine care stă în loc şi bate ritmic din aripioare? Aceasta-i straja ce păzeşte cu stricteţe intrarea să nu dea buzna vreo insectă străină. Tot ele mai fac şi ventilaţie în încăpere.
Îmi fugeau ochii în toate părţile. Privii spre urdiniş. Aceleaşi vietăţi bizare ieşeau şi intrau grăbite în şuvoi nesfârşit.
- Bunele! - exlamai cu nedumerire. Dar printre albinele ce se întorc cu plinul, s-ar putea întâmpla şi cele streine care vin să le fure mierea!
- Ba bine că nu! Paza le-ar cunoaşte îndată! În stup au învoire să intre numai albinele ce aduc polenul de pe flori.
- Văd că unele dintre ele nu părăsesc încăperea. De ce, bunele? -  sării eu cu mirare.
- Ascultă, că bunul îţi lămureşte tot acu! - se înveseli dânsul, bucurându-se că am interes de îndeletnicirea sa.
- În ştiubei trăiesc şi masculii, cărora lumea le zice trântori. Când toată suflarea din jur lucrează, ei se hodinesc, adică nu fac nimic. Albinele lucrătoare mereu cară nectarul, în timp ce altele, secretând salivă, îl prefac în miere. Un grup anume face ceara, clădind fagurii, iar un altul, la fel de grijuliu, hrăneşte larvele.
- Cum oare vieţuiesc atâtea albinuţe întracelaşi stup?
- Află, dragă copile, că albinele sunt deştepte de felul lor. Se împart înde ele după vârstă şi îndeplinesc anumite lucrări. Familia de albine e numeroasă şi vieţuieşte în frunte cu regina. Ea e mai măşcăţică şi le ţine mereu în preajmă pe suratele sale lucrătoare şi pe mulţi trântori lacomi la mâncare ce nu fac miere. Noi le spunem trântori şi oamenilor ce nu vor să muncească,- o rotunji bunelul. Apoi mă rugă să pornesc foiul şi să-l apăr de albinele care zburau pe deasupra noastră, ameninţând să ne dea ac.
- Ia, vin de vezi, băiete, câtă ceară au îngrămădit albinele în colţul ista! - oftă bunelul, despoind cu necaz un ghemotoc măricel de ceară. Şi nu-i decât un biet şoricel! Obraznicul de el a vrut să se înfrupte cu miere! Din pricina lui, însă, au pierit nenumărate albine, căci ele după ce pun acul cu venin, mor. Mici de făptură, n-au fost în stare să-l arunce afară din stup şi l-au acoperit cu straturi de ceară, ca să nu răspândească boli şi mirosuri neplăcute.
- Cum se strânge mierea din faguri, bunele? -  sării eu cu întrebarea care mă fră mânta cel mai mult.
Bunelul îmi dădu mai întâi o bucată de fagure proaspăt. După ce m-am pospăit pe săturate, începu să-mi lămurească ce şi cum.
- Păi, filozofule, bine, că mi-ai adus aminte! Tu cată mai des la urdiniş! Cum vezi că se prelinge mierea peste margini, să ştii: stupul e plin! Şi, ca să nu pierdem nici o picătură din truda acestor fiinţe hărnicuţe, pui repede găleata!
Şugubăţ din fire, bunelul îmi arătă, râzând, coşcogeamite vas, pe care atunci, copil fiind, cred, nici că l-aş fi mişcat din loc. Era, ca de obicei, o nouă ghiduşie de-a sa. Şi, ca să-i dau de înţeles că am prins gluma, arăt spre scândurile stupului:
- Când stupul e plin, mierea nu se scurge prin crăpături?
El mă privi, şiret, cu ochi obosiţi, care lăcrimau de la fumul ce ieşea din foi, şi-mi răspunse în serios:
- Drept zici, puiule! Ca să aibă cu ce strânge mierea, oamenii au născocit o maşină. Peste două săptămâni o vom avea şi noi, luând-o cu împrumut de la vecinul nostru!
Apoi bunelul a închis stupul. Pornirăm cătinel spre sat, lăsând în urmă prisaca în care albinele trebăluiau de zor la picătura de miere ce o mai ţin minte şi azi, când am ajuns şi eu să fiu bunel.